27 decembrie. Te-ai astepta poate sa scriu despre sarbatori, craciun, hai sa fim mai buni, perioada asta a anului, beteala, beculete, stelute, bradul de la Unirii, zapada, sarmale, cozonaci si Rudolf, nu? Fac si asta. Nu stiu de ce, oricat m-as gandi, anul asta au trecut zilele astea ca oricare alte zile, numai ca am un brad mare impodobit de mine, de un verde nenatural (ecologista din mine, sau… mai degraba dorinta alor mei sa nu mai stranga ace si sa ni se pleosteasca bradul dupa trei zile din cauza caldurii), niste ghirlande si clopotei prin camera, si i-am avut pe ai mei acasa doua zile in plus fata de normal.

Poate ca cresc. Poate nu ma mai impresioneaza lumea asta plina de stelute si luminite, oameni de zapada si reni. Poate incep si eu sa ma alatur celor care cred ca sarbatorile au devenit prea comerciale, prea lipsite de valoarea pe care ar trebui sa o aiba. Poate, de fapt, nu cred ca sarbatorilor astora ar trebui sa li se puna eticheta de “hai sa fim mai buni”. Pentru ca, daca ar fi asa, atunci sarbatorile dureaza prea putin. De pe 24 decembrie pana pe 2 ianuarie, ti se pare suficient sa “fim mai buni” doar atunci? Sa mergem la rude, sa zambim celor care ne scot din sarite in restul anului, eventual sa dam un leu cersetorului din colt, iar apoi sa ne intoarcem la vietile noastre obisnuite si mult prea ocupate pentru a face lucruri de genul asta in restul anului. Sa ne uitam la stele, sa mergem la plimbare, iar peste o saptamana sa ne intoarcem plini de nervi de la serviciu. Sau scoala. Da, asta e valoarea sarbatorilor, sau?

Nu ti-am zis la inceput, cred, dar asta o sa fie un post lung. Nici nu stiu daca-l termin azi, dar idei am, idei scrise ca sms, apoi salvate ca drafts in memoria telefonului; da, asa se pot tine ideile azi. Ce fiinte ingenioase, oamenii astia.

Pe langa faptul ca suntem ingeniosi, om fi si singurele fiinte in stare sa minta? Asta presupune o evolutie din punct de vedere psihologic, mental, dar nu este si o involutie din punct de vedere spiritual? De ce mintim?

De ce simtim nevoia sa mintim, de ce incepem conversatiile mintind? “Buna. Ce mai faci?” – “Bine.” Nu, nu fac bine, daca vrei sa stii, mi-e somn, mi-e lene, sunt obosita si mi-e o sete ingrozitoare, ca sa nu mai zic ca imi moare bateria de la telefon prea repede si am uitat sa-i spun mamei “la multi ani” de ziua numelui. Ar fi asa de greu? Nu, dar, daca stai sa te gandesti, cel care te intreaba ce mai faci o face din politete, iar tu, din aceeasi politete, ii spui ca faci bine. E si mai simplu asa. Deci unul dintre motivele pentru care mintim e pentru a simplifica lucrurile… poate.

De ce mai mintim? Ca sa ne cream o imagine mai buna in fata celorlalti? Din nou… poate. Cum ar fi oare sa ne trezim intr-o zi ca nu mai putem minti? Dar nu, nu ca in filmul ala cretin cu Jim Carrey, unde el era singurul care nu mai putea sa minta, ci sa nu mai poata nimeni sa minta. Ar fi amuzanto-interesant. M-as distra.

Ti-am zis ca asta o sa fie un post lung, hihi. Pauza de relaxare. Bea niste apa, mai scrie-i cuiva pe messenger, mai da un telefon, dar asta doar in cazul in care nu esti la fel de norocos ca mine, sa-ti pice netul cand suna telefonul si raspunzi, sa revina peste cateva minute, dupa care sa pice din nou cand inchizi. Haha.

Da, stiu ca ar trebui sa termin Ion si dupa aia sa citesc Ultima noapte, dar, ca un copil cuminte ce sunt, eu m-am apucat de alta carte. Rusinea pe numele ei, a lui Salman Rushdie. Nu rusinea e a lui, cartea… ma rog, romanul e al lui. Si nu mai stiu care parte din cartea… ma rog, romanul asta (aici se vede partea buna din a nu scrie cu diacritice, hehe) m-a facut sa ma gandesc ce se intampla cu cuvintele pe care vrei/ai vrut sa le spui, dar nu le spui/le-ai spus. Raman undeva, intr-o baza de date a lumii, doar-doar oi avea odata curajul sa le iei de-acolo si sa le spui?

Dar cu sentimentele neexprimate ce se intampla? Au ele oare cum sa ajunga la cei carora le erau destinate? Poate cineva sa se abtina de la a-si exprima sentimentele? Sau poate sunt exprimate, dar nu ajung la destinatari, ramanand captive undeva prin aer pana cand posesorul sau posesoarea se hotaraste sa le dea drumul?

Si la urma urmei, de ce e omul asa de complicat? De ce nu exista cineva pentru fiecare, care sa-l cunoasca pe de-a-ntregul? De ce isi ascunde omul sentimentele? De ce-i timid? Sau nehotarat?

Da, stiu, prea multe intrebari. Macar de-ar fi cineva care sa poata raspunde la ele, cu o explicatie plauzibila.

P.S. 1 Ca fapt divers, acum am parul prins intr-un fel de coc si bretonul dat de pe frunte cu o bentita. Haha, nimeni (aproape) nu m-a vazut vreodata asa. Lu’ mama i-a placut.
P.S. 2 Imi place sa impletesc (innod ar fi, de fapt, cuvantul potrivit) bratari.
P.S. 3 Am bilet la Maiden, weee, gazon A, weeee.
P.S. 4 Cred ca o sa fac la un moment dat si un post cu ce imi doresc in 2008. Banal, stiu.
P.S. 5 Na c-am terminat postul.
P.S. 6 Sper ca n-am facut typos.
P.S. 7 De ce exista intrebari retorice?