Seara.
Muzica.
In surdina.
Lume.
Putina.
Un pahar.
Golit.
Ganduri.
Vise.
Noapte.
Oare?
Dar e frumos.
Strazi.
Goale.
Adiere.
Rece.
Toamna.
Fosnet.
De frunze.
Zambet.
Noapte buna.
Arhivele lunare: septembrie 2007
Yeeeey, am bilete la Iris.
Si ce daca e vant,
Si ce daca sunt ploi,
Nu ne vom opri din noapte in zori.
Ne-ati dat puterea, ne-ati dat speranta
De a fi-mpreuna mereu.
[Post substantial, cu aceasta paranteza ajung la cutremuratorul numar de 49 cuvinte.]
Nu stiu altii cum sunt, dar eu trec prin anumite perioade muzicale. Astea pot sa fie si zile intregi in care ascult aceeasi melodie pe repeat de ma mir cum de nu se incinge Winamp-ul, sau anumite zile in care ma trezesc cu un chef nebun de un anumit gen de muzica sau de o anumita formatie ori artist, sau perioade in care ascult predominant anumite melodii, care n-au de altfel nici o legatura unele cu altele. Ca acum. Under a Violet Moon si The Bard’s Song si Bright Eyes si Repent si In the Ghetto si Je suis le meme si Gitan si In the Middle of a Heartbeat si After Dark I Feel ‘74-’75 si Hello Darkness My Old Friend si Become si Slide si Iris si Name chiar n-au nici o legatura una cu alta, dar cam astea sunt cele pe care le ascult cand deschid player-ul (ce bine-ar fi sa-l tina si pe el mai mult bateria, manca-l-ar mama pe el sa-l manance).
Si uite tot scriind despre muzica si explicand cum ca eu trec prin perioade muzicale mi-au venit in minte oamenii care nu asculta muzica. Vreau sa zic, deloc. Am exemple vii. “Ce muzica asculti?” “Pai eu… nu prea… ascult… muzica.” Nu pot sa pricep, zau ca nu pot. Adica in afara de faptul ca suna bine (adica mie imi suna bine aia pe care-o ascult eu, ca doar de-aia o ascult), pe mine una ma si scoate din stari nu tocmai bune si reuseste sa ma faca sa zambesc si sa ma gandesc la ceva care sa ma faca sa ma simt bine. Asta se intampla, in general, cu orice muzica care-mi place, nu conteaza versurile sau cum suna. Ca deh, nu intreba cum au reusit Rotting Christ sa ma simt mai bine, pur si simplu aveam chef de ei in ziua aia. Ca sa nu mai zic de concerte… de atmosfera de la concerte… De ce nu mai am eu rabdare pana la Iris 30 de ani si Helloween si Gamma Ray? Exact de-aia. Si nu stiu… muzica parca ii apropie pe oameni, adica atunci cand descopera preferinte muzicale similare au despre ce vorbi mult si bine, si chiar cand vezi pe strada un om imbracat astfel incat sa se cam vada ce muzica asculta si tie iti place muzica aia poate zambesti. Sau poate eu zambesc… Oi fi eu putin gone with the fairies. In fine, treaba lor, sa continue sa traiasca fericiti in lumea lor fara muzica.
Eu ma duc sa-mi iau castile. 
Si gata cu vacanta. Mi-a placut mult vacanta asta, m-am plimbat si prin Bucuresti (In care parca apare din ce in ce mai multa populatie pestrita de la an la an. De la vara la vara.), si prin tara, si prin alte tari, si printre idei (© Tapinarii). Eh, si iata ca a-nceput si scoala. Ajunsa la 9:30 in curtea minunatului meu liceu, dupa indicatiile distinsului meu diriginte, m-am intalnit imediat cu fosti si actuali colegi, care mai simpatici, care mai antipatici, cu care am vorbit si-am tot vorbit astfel incat am ratat (intentionat, totusi) festivitatea.
Clasa este asa cum era si cum imi place, cu micile exceptii nelipsite; azi am mutat bancile cum erau anul trecut si speram sa nu ne pune ‘nea Schuemann sa le punem la loc cum erau, ar distruge coltul ex-8C, ceea ce ar fi cam tragic.
La 11:30 am intrat in noua noastra clasa (sala 32, that is), cunoscandu-i pe cei doi noi colegi si urandu-i bun venit noii colege venite de la clasa paralela de special, care insa a fost in 1-8 cu mine in clasa.
Dupa vesnicul, inconfundabilul si incontestabilul discurs al dirigului s-au ales sefii clasei, s-a discutat despre ceea ce se vrea a fi in viitor niste uniforme (se pare ca n-o sa fie atat de rau ca in Sava sau Rosetti, de exemplu), s-a discutat despre un oarece proiect la care se pare ca va lua parte clasa noastra impreuna cu o clasa din Germania si una din Rusia (din Sankt Petersburg) si la 13:30, teferi si nevatamati, am scapat, liberi fiind sa plecam unde-om vedea cu picioarele.
Intrata proaspat in clasa a 10-a (ce ciudat suna 10C, mai ales in germana, “ţeenţee”), pot spune ca lumea chiar s-a schimbat, de la fosti colegi din generala la colegii care au plecat care unde-au vazut cu avionul, urmand sa se intorca inapoi doar trei, la cei trei, de fapt doi noi colegi.
Later edit:S-a distrus coltul 8C, multumim mult dirigului nostru si nevestei lui, diriga la clasa de dimineata.
Gata, nu mai plictisesc.
