“Acasa” al lui

[A doua din serie; nu stiu cand o sa vina si a treia. Stiu ca astea doua n-au aparent nici o legatura. ]

Cele cinci bare de metal rece din fereastra sunt primele lucruri pe care le vede dimineata. Totusi, camera in care se gaseste nu este o celula de inchisoare, cu toate ca uneori ar fi preferat sa fie asa. Inchisorile au un avantaj. De cele mai multe ori, oamenii care sunt inchisi acolo chiar o merita.

Pereti albi, ciment pe jos, un pat cu cadru de metal. O masa mica de plastic alb si un scaun fara spatar. Un bec atarnat de tavan pe post de lampa. Un paravan, tot alb, in spatele caruia e un closet si o chiuveta. “Acasa” al lui.

Oricat de devreme s-ar trezi, in zori, vesnica farfurie ciobita cu doua felii arse de paine si paharul de lapte acru il asteapta in fata usii care pentru el nu se deschide niciodata. Ce cruzime, o sa spui. Si ai avea dreptate. La inceput a fost si el revoltat. Dar s-a obisnuit. Mancarea si bautura nu mai au gust.

I se pare ca, intr-un mod foarte bizar si de neinteles, a nimerit in viata altcuiva. Camera aia nu e lui, pijamaua aia alba, halatul fistichiu, papucii… astea nu-s ale lui! Rasaritul vine cu frica de a deschide ochii. Asta pentru ca, in ciuda faptului ca deja simte patura grea de lana si cearsaful aspru pe el, in ciuda mirosului de medicament care ii face fizic rau, in ciuda tuturor lucrurilor astora, el inca pastreaza o speranta, mica, aproape neinsemnata, ca totul a revenit la normal.

O data la cateva zile primeste vizita unei asistente plictisite.

- Cum va mai simtiti, domnule?
- Asa cum ma simt de fiecare data cand veniti la mine.
- Aveti nevoie de ceva?
- Da, o viata mi-ar placea.
- Stiti ca asta e locul potrivit pentru Dumneavoastra.
- Nu, nu stiu. De ce sunt aici? Nimeni nu-mi raspunde niciodata.
- Pe curand.
- Nici acum nu primesc un raspuns, nu? Ma lasati sa stau aici ca pe un nebun.

Orice ar face, nu reuseste sa-si aminteasca ziua cand a ajuns aici. Stie doar ca intr-o dimineata a vazut barele astea. A intrebat ce s-a intamplat cu el, de ce e aici.

- Nu va amintiti?
- Nu…
- De-asta sunteti aici.

De atunci a trecut mult timp. Saptamani, luni, ani… nici nu mai stie. Timpul a devenit pentru el ceva atat de necunoscut, incat nu ar sti cum trec zilele daca nu ar exista un rasarit si un apus care sa marcheze inceputul, respectiv sfarsitul fiecareia.

- Nu va amintiti?
- Nu…
- De-asta sunteti aici.

Lectura dinainte de culcare

[Prima dintr-un fel de mini-serie de proza scurta, vine si a doua imediat.]

“[…]
- Nu e drept ceea ce vrei tu sa faci.
- Stiu.
- Stii?
- Stiu.
- Ah, normal. De fapt, de ce ma mira?
- Pentru ca nu ma cunosti. Sau poate pentru ca nu ma cunosti suficient.
- Dar… ar trebui s-o lasi pe ea sa aleaga.
- Da? Si cum propui sa facem asta?
- Nu stiu. Dar… n-ai voie… n-ai dreptul asta. Nu ar trebui sa fii tu cel care sa aleaga pentru ea.
- Si cine ar trebui, atunci, sa faca asta?
- De ce trebuie sa se hotarasca acum?
- Nu-mi raspunde la intrebare cu o intrebare. Stii ca nu suport asta. Propune o solutie, na. Daca esti atat de inversunata.
- N-am una in momentul asta. Ce vrei, sa-mi vina brusc o idee perfecta?
- Da. Stai. Numai eu sunt in stare de asta.

M-am intors acasa intr-o stare ingrozitoare. Stii, ceva intre nervi si durere puternica. Parca nu mai aveam aer, parca mi se micsorasera plamanii. Asta, si un nod teribil in stomac. Cum naiba ar fi trebuit sa gasesc solutia aia perfecta asa? Am luat un pahar din dulap, l-am pus pe masa din bucatarie si mi-am turnat absenta niste vin. Am gasit pachetul de Kent pe care il cautasem grabita de dimineata si mi-am scos o tigara, dupa care am aprins-o cu chibritul, pentru ca bricheta mea nu mai avea gaz. Am tras o data, am stat putin cu ea in mana si am stins-o. Ai renuntat, iti amintesti?

M-am intins in pat, in semi-intunericul camerei mele – pe care n-are rost s-o descriu si chiar daca are [desi n-are cum] tot n-o s-o fac – si am incercat sa adorm. Am reusit numai sa zac, nemiscata, cu gandul plecat undeva departe, pana a doua zi.

La 7 fix am luat telefonul si am format numarul lui Andrei. Il stiam pe dinafara, cu toate ca n-a fost niciodata nevoie sa-l invat, avandu-l in agenda.

- Esti un idiot fara suflet.
- Tu n-ai somn?
- Nu, desi tu ar trebui sa fii ala.

Si nu s-a mai auzit nimic. Nemernicul! Cum isi permite sa-mi inchida?

Parea ca suntem [cel putin din punctul meu de vedere; distinsul meu frate neavand nici un dubiu cu vedere la ceea ce trebuie facut] intr-o situatie fara iesire. Nu cred ca multa lume a trecut prin asa ceva. Tu ai trecut prin asa ceva? De fapt, nici nu stii despre vorbesc.

Da… e adevarat, nu o cunosteam. Deloc. Nu avusesem pana acum nici un contact cu ea. Ce tampenie, sa intri in legatura cu un om atunci cand el zace intr-un nenorocit pat de spital, pe linia aia subtire dintre a fi viu si… a nu fi viu. [A fi mort parca suna prea dur.] Tata plecase cand eu aveam 3 ani si Andrei 5 si de atunci nu mai auzisem nimic de el.

Fara telefoane, fara scrisori. Disparuse complet din viata noastra. Si noi ne obisnuiseram cu asta. Acum ce mi-e ca e undeva, prin lume, nu se stie unde si ce mi-e ca e intre patru scanduri? Acum macar stiu sigur unde e. Sunt o insensibila, stiu. Am invatat sa fiu asa, m-am straduit. Si uite ca mi-a iesit. Cine si-ar fi inchipuit ca stia totusi ceva de noi? Si mai ales, cine [fir-ar sa fie] si-ar fi inchipuit ca o sa ne lase pe noi ca persoane de contact in caz ca se intampla ceva ca… ceea ce tocmai s-a intamplat.

Ziceai de mine ca sunt insensibila? [De parca tu ai fi altfel.] Andrei e si mai rau. L-ai vazut. Ai vazut cum imi raspunde, cum se poarta. El vrea banii. Mda, normal ca nici mie nu mi-ar strica. Chiar deloc… Nu, gata, nu te mai gandi la asta. Sigur ca ai putea sa faci o gramada de lucruri cu ei, cum ar fi… Nu, nu, nu. Gata.

Fireste, hotararea lui era cea finala. Eu puteam doar sa incerc, fara prea mult succes, s-o influentez cumva.

- Ce cauti aici?
- Nu-mi poti interzice sa vin.
- Nu, nu pot, din pacate. Dar tie iti face rau. Hotararea mea e luata, maine sau poimaine semnez actele. Faptul ca vii aici zilnic sa-mi stai mie pe cap nu schimba cu nimic situatia.
- Dar nu e corect. Etic nu e corect.
- Si?
- Cum, “Si”? Vrei sa-mi spui ca nu te mustra constiinta nici macar putin? Vrei sa-mi spui ca, in ciuda faptului ca stii ca daca o mai lasam asa juma’ de an isi poate reveni, o sa iei pixu’ ala in mana si-o sa scrijelesti semnatura aia a ta hidoasa pe hartia care practic condamna un om la moarte?
- Exact.”

Pagina 57. Pune semnul si inchide cartea. Adoarme si viseaza. Mult, dar fara sa-si amintesca nimic a doua zi, evident.

… timpul nu-si ascute gheara

El ne va spune mereu ca “Nu-i nimic, asta e!”. Pentru el nu va conta niciodata cat de lung avem parul, important va fi cat si cum gandim. Raspunsul va fi mereu “Vanare de vant”, chiar daca toti vom fi putin luati.
El va fi vesnic tanar.

Sunt tanar, doamna, vinul ma stie pe de rost
si ochiul sclav imi cara fecioarele prin sange,
cum as putea intoarce copilul care-am fost
cand carne-mi infloreste si doar uitarea plange.

Sunt tanar, doamna, lucruri am asezat destul
ca sa pricep caderea din somn spre echilibru,
dar bulgari de lumina dac-as manca, satul
nu m-as incape inca in pielea mea de tigru.

Sunt tanar, doamna, tanar cu spatele frumos
si vreau drept hrana lapte din sfarcuri de cometa,
sa-mi creasca ceru-n suflet si stele in os
si sa dezmint zapada pierdut in piureta.

Sunt tanar, doamna, inca aripile ma tin
chiar de ating pamantul pe aproape cu genunchii,
aceasta putrezire ma-mbata ca un vin
caci simt curgand printr-insa bunicile si unchii.

Sunt tanar, doamna, tanar, de-aceea nu te cred,
oricat mi-ai spune, timpul nu-si ascute gheara
desi arcasi cetii spre mine isi reped
sagetile vestirii, sunt Pittiş. Buna seara!