Imagineaza-ti o camera cu nimic altceva decat un birou si un cos de gunoi inauntru. Pe birou, o masina de scris, o ceasca de cafea in care a mai ramas numai zatul, un teanc de foi albe in dreapta si undeva in spatele masinii de scris o veioza cu abajur galben pal. In stanga biroului, cosul de gunoi, alb. In fata, o fereastra prin care intra in camera o lumina anemica, partial provenita de la statia de autobus de vis-à-vis, partial de la fereastra vecinului ciudat care in fiecare seara isi piaptana parul lung, isi pune pijamaua de satin verde si asculta fragmente din “Carmina Burana” pana adoarme cu lumina aprinsa si partial de la luna, care momentan este galben-portocalie.
Apoi imagineaza-ti ca ma vezi pe mine in aceasta camera, numita prea pompos “biroul meu”, treaz de mai bine de douazeci si patru de ore, timp in care continutul a vreo zece cesti de cafea a ajuns in stomacul meu, cu scopul de a ma face sa nu dau tastele astea la o parte si a pune capul pe teancul de foi albe care asteapta sa fie patate cu niste cuvinte pe care n-o sa vrea sa le citeasca nimeni. In stanga mea, cosul de gunoi alb este deja suprapopulat de hartii mototolite.
Mereu am vrut sa ma fac scriitor. Cu toate ca ezitam sa le spun asta celor care imi puneau intrebarea pe care toti copiii o urasc, “Ce vrei sa te faci cand ai sa cresti mare?”. De ce ezitam? Simplu, toti voiau sa devina doctori, dar eu nu voiam sa vad oameni bolnavi zi de zi. Toti voiau sa devina profesori, dar eu nu credeam ca am rabdarea necesara. Iar cand spuneam eu “scriitor”, adultii zambeau fals, se uitau unii la altii schimband niste priviri care exprimau putina ingrijorare si mirare totodata, si apoi schimbau subiectul. Asa ca am decis sa spun si eu ca vreau sa devin doctor. Atunci adultii erau multumiti, ma priveau cu mandrie, parca ma si vedeau intr-un halat alb, chemand urmatorul pacient la consultatie, imagine care mie nu-mi suradea deloc.
Aveam cateva caiete pline, dar n-am avut niciodata suficienta indrazneala incat sa le dau cuiva sa le citeasca. Cateodata luam cate unul si il citeam, dar mi se parea prea copilaros, fiind scris, deh, cu doua luni in urma, asa ca rupeam cu furie foile si le aruncam pe foc. Nu pe foc adevarat, n-am avut niciodata asa ceva, cosul de gunoi alb din coltul camerei reprezenta focul. Si astfel ramaneam cu un caiet fara foi.
Asta pana cand am recitit ceva ce scrisesem mai demult si mi-a placut. Cum nu mi se mai intamplase pana atunci, mi-am luat inima in dinti si i-am dat mica insiruire de cuvinte profesoarei mele de romana. Citind-o, pe fata ei s-au perindat, pe rand, un zambet, niste sprancene mirate, niste ochi mari, incruntare si la sfarsit un zambet si mai mare. Textul respectiv, un fel de incercare de proza scurta, mi-a fost publicat intr-o revistuta de literatura pentru tineri si uite-asa a inceput.
Acum revino in camera luminata slab, in care stau eu, treaz de mai bine de douzeci si patru de ore, incercand sa incropesc ceva demn de a fi citit de tine.
Imagineaza-ti ca stau in fata biroului, uitandu-ma absent pe fereastra, nu la ceva anume, ci pur si simplu la orasul care doarme. Poti vedea ca ma gandesc la ceva, dar, evident, nu poti patrunde in mintea mea ca sa afli la ce ma gandesc.
Din momentul asta avem doua variante.
In timp ce ma vezi cum ma uit absent pe fereastra, imi mut brusc privirea pe foaia care este deja in masina de scris, ridic usor mainile si le pun deasupra tastelor, pe care degetele mele incep sa le apese rapid, termin pagina, mai pun o foaie, o termin si pe asta, si tot asa pana cand, atunci cand rasare soarele aruncand jucaus cateva raze pe birou, am terminat deja ce trebuia sa scriu pana azi, ma ridic de la birou, ma duc, fac un dus, ma imbrac frumos si ma duc mandru sa-mi etalez talentul la editorul meu. Ajungand acolo, constat ca nu am manuscrisul la mine. Ma intorc nervos acasa, intru in “birou”, unde-i manuscrisul?… Nu-l gasesc niciunde, caut frenetic in tot apartamentul meu micut, nu gasesc nici urma. Aici ma parasesti tu, lasandu-ma sa caut in continuare… Asta e prima varianta.
Sau… Privitul pe fereastra continua pana cand rasare soarele aruncand jucaus cateva raze pe birou. Atunci imi iau frumos masina de scris si teancul de foi albe, ma duc cu ele la ghena, le asez in fata usii, poate le-o vrea cineva, convins fiind ca un scriitor care isi petrece doua nopti treaz incercand sa scrie ceva si nu reuseste nu se mai poate numi, cel putin momentan, scriitor, fac un dus, ma imbrac in pijama, ma culc, ma trezesc peste vreo zece ore, imi sun cea mai buna prietena si mergem sa ne plimbam in parc, zacem in iarba la soare, ne prinde o ploaie, alergam prin ploaie, ma intorc acasa, intru in “birou” si gasesc masina de scris acolo. Parca o dusesem la ghena. In stanga ei sunt niste pagini scrise. Cand le-am scris? Ma apuc sa le citesc, descriu ziua pe care tocmai am trait-o. Zi banala, de altfel, dar fericita. Complet bulversat, ma duc in baie, unde constat ca sunt imbracat in pijama. Dar nu imi schimbasem hainele de cand ma intorsesem. Continuu sa ma uit in oglinda, pana cand ma parasesti tu…
Ce alegi?
